Rezumat: Contractul de închiriere are natura unui act de administrare atât pentru proprietar și locatar, indiferent de durata contractului. Acest lucru rezultă și din faptul că toate contractele de locațiune dau locatarului un drept personal. În plus, operațiunea de a oferi un bun spre închiriere pentru a câștiga venituri este ilustrarea tipică a actului de administrare. Prin urmare, este necesară numai capacitatea de a administra. Cu toate acestea, se susține că s-ar se depăși limitele administrării atunci când contractul de locațiune este încheiat pe un termen deosebit de lung. Fără a dispune de bun, contractul de locațiune modifică în această ipoteză controlul asupra bunului într-o manieră atât de amplă încât devine un act mult mai grav, dincolo de domeniul de aplicare al actelor de administrare. Astfel de contracte de locațiune se transformă deci în acte de dispoziție? Această controversă nu este nouă și, uneori, practica judiciară în materie o ia în considerare. În realitate, actul de administrare, rămâne o modalitate de gestionare a patrimoniului și sunt puține argumente în a-l recalifica în act de dispoziție prin prisma singulară a termenului

Cuvinte cheie: locațiune, termen, act de administrare, act de dispoziție