Rezumat: Acest articol prezintă o analiză din perspectivă istorică a evoluției preocupărilor privind sancționarea faptelor de înşelăciune, cu accent pe importanța acordată de-a lungul timpului protecției  patrimoniului, evidențiată  de faptul că legislațiile tuturor timpurilor au urmărit apărarea patrimoniului împotriva faptelor săvârşite împotriva patrimoniului, inclusiv împotriva faptelor de înşelăciune. Sfera cercetării este bazată pe analiză a modului în care s-a realizat sancționarea faptelor de înşelăciune: în acest număr al revistei este cuprinsă o primă parte a studiului destinată cercetării reglementărilor privind sancționarea faptelor în dreptul roman, precum şi în vechiului drept românesc, începând cu dispoziții privind sancționarea faptelor de înşelăciune prevăzute în Cartea Românească de Învățătură  din anul 1646, în Îndreptarea Legii din anul 1652, în Pravilniceasca Condică din anul 1780, şi continuând cu dispoziții cuprinse în Manualul Juridic al lui Sndronache Donici, în Codul Calimach din 1817 dar şi cu dispoziții cuprinse în Legiuirea Caragea din anul 1818, în Condica Criminalicească apărută în vremea lui Alexandru Sturza în anul 1826 şi în Condica criminală cu procedura ei lui Barbu Știrbei în anii 1841 şi 1851, care conțineau dispoziții cu privire la faptele săvârşite contra patrimoniului, inclusiv cu privire la faptele de înşelăciune. Partea a doua a studiului, care urmează a fi publicat în numărul ulterior al revistei, este destinat prezentării reglementărilor privind infracțiunea de înşelăciune în codul penal din anul 1864, în codul penal din anul 1936, în codul penal din 1968, cu punctarea unor aspecte din legea nr. 301/2004 (abrogată), cu prezentarea modificărilor aduse de legea nr. 202/2010 relevante pentru subiectul analizat, precum şi cu prezentarea reglementării infracțiunii de înşelăciune în noul cod penal.

Cuvinte cheie: infracțiune de înșelăciune, evoluție istorică