Rezumat: Legislaţia internaţională a fost recent modificată, cu scopul de a oferi o protecţie sporită a drepturilor omului. După anul 1989, legislaţia română s-a adaptat acestor modificări.Codul de procedură penală din România a fost, de asemenea, modificat. Una dintre  principalele preocupări ale legiuitorului a fost de a găsi cea mai bună cale de a garanta libertatea persoanei în cadrul procesului penal. O soluţie în acest sens nu este uşor de găsit, deoarece, concomitent cu garantarea  libertăţii individuale, trebuie să fie realizat şi interesul statului de a fi pedepsiţi cei care încalcă legea. Articolul 5 din Codul de procedură penală prevede dreptul fiecărui acuzat care a fost arestat să ceară liberarea provizorie. Limita superioară de pedeapsă pentru care poate fi acordată liberarea provizorie a crescut de la 7 la 12 ani închisoare. Astfel, un număr mai mare de persoane pot cere liberarea provizorie. De asemenea, s-a stabilit ca decizia privind admiterea sau respingerea cererii de liberare provizorie să se ia pe baza unor criterii obiective. Mai mult, organul judiciar care poate decide în privinţa liberării provizorii este, conform noilor reglementări, doar instanţa, spre deosebire de legislaţia anterioară, care prevedea că şi procurorul putea decide în acest sens. Motivul acestei modificări privind organul decizional este faptul că, în opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului, procurorul nu prezintă suficiente garanţii pentru o analiză obiectivă a cererii de liberare provizorie.  

 Cuvinte-cheie: liberare provizorie, arestare preventivă, garantarea libertăţii persoanei