Rezumat: Instituția discriminării constă în instituirea unor diferenţieri prin intermediul aplicării unor tratamente juridice neegale în privința recunoașterii drepturilor fundamentale ale persoanelor aflate în situaţii comparabile sau diferite, cu excepția aspectelor ce vizează cazul măsurilor pozitive. Criteriile aplicabile discriminării au cunoscut evoluții în cadrul prevederilor legislaţiei internaţionale, fiind transpuse ulterior în cadrul sistemelor legislative naţionale. Legislația primară antidiscriminare este reprezentată de versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, de dispozițiile Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dispoziții similare fiind regăsite în cadrul directivelor europene în materie, în special 2002/73/CE și 2006/54/CE, acestea conținând prevederi privind accesul la muncă, promovare și formare profesională, remunerație, condiții de muncă și securitate socială.În privința legislației naționale dispozițiile speciale aparțin Legii nr.202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, dar și prevederilor Codului muncii. Articolul conține trimiteri la posibilitatea angajatorilor de a justifica din punct de vedere obiectiv a faptelor de discriminare, cu aplicarea inclusiv a jurisprudenței CEDO în materie.

Cuvinte cheie: discriminare, tratament, gen, muncă, justificare.