Rezumat: În Codul penal român din 1968 (în vigoare de la 1 ianuarie 1969), art. 177 incriminează o formă particulară de infanticid, incidentă în ipoteza unor condiţii restrictiv reglementate, pentru care se prevede un regim sancţionator mai puţin sever decât pentru omorul în formă de bază sau agravat. Astfel, uciderea unui copil se poate încadra în acest text, mai permisiv, de lege, doar dacă făptuitoare este mama acelui copil, care comite fapta la o scurtă perioadă de timp după momentul naşterii (copilul trebuind să fie, aşadar, nou-născut), fiind totodată tulburată psihic ca urmare a actului naşterii (având aşadar un discernământ diminuat, dar nu inexistent), împrejurare sub care se formează o intenţie spontană de suprimare a vieţii propriului copil. Articolul de faţă analizează din punct de vedere juridic şi – parţial – medico-legal, particularităţile caracterizante ale acestei norme de incriminare, dorindu-se un creuzet care să concentreze şi să prezinte critic opiniile formulate pe acest subiect în doctrină. Sunt tratate, printre altele: raţiunea atitudinii atenuante a legiuitorului; controversata natură juridică, autonomă sau dependentă de omor, a incriminării de la art. 177 C. pen.; raportul dintre această normă de incriminare şi unele instituţii generale ale dreptului penal (în special participaţia) şi efectul produs asupra acestora de adoptarea uneia sau alteia din opiniile referitoare la corecta natură juridică a dispoziţiei legale analizate etc.

Cuvinte cheie: pruncucidere (infanticid); natură juridică; participaţie penală; raţiunea atenuării; particularităţi medico-legale.