Rezumat: Stilul judiciar a cunoscut fără doar și poate o lungă evoluție, arta pledoariei fiind recunoscută încă din antichitate prin consacrarea discursul lui Demostene împotriva lui Midias sau a lui Cicero pentru poetul A. Licinius Archias ca etalon al discursului judiciar modern actual. Articolul de față are menirea ca, printr-o analiză istorico-juridico-literară, să descopere dacă și în ce măsură avocatul pledant reprezintă întruchiparea unui cărturar, unui fin cunoscător al științei juridice sau dacă alături de această calitate trebuie să fie înarmat și cu bogate cunoștințe de cultură generală, retorică, sociologie și de ce nu chiar și de actorie. De asemenea, se dorește prin raportare la contextul socio-normativ actual și la tipurile de cazuri: civile, penale sau cele cu jurați, identificarea celei mai bune metode pe care un avocat ar trebuie să o aplice discursului său: caracterul concis sau exhaustiv. Incursiunea are ca punct de plecare stabilirea poziției pe care pledoaria o ocupă în rândul discursurilor juridice și dacă doctrina îi consacrată o categorie distinctă ori dimpotrivă îi găsește un loc într-o categorie subiacentă, respectiv aceea a discursurilor auxiliare. Mai departe, ne vom concentra analiza asupra structurii pledoariei prin compararea structurii clasice pe care o pledoarie trebuie să o conțină cu cea proprie analizei unui text narativ, prin evidențierea punctelor comune și a elementelor de inspirație a primei categorii din cea de-a doua. Cu ajutorul câtorva pledoarii a căror semnificație și inspirație dăinuie până în zilele noastre vom identifica și extrage elementele de stilistică folosite de marii avocați în discursul lor final. Concluziile sunt rezervate constatării posibilelor tehnici de adaptabilitate a pledoariei precum și a consacrării rolului acesteia cu privire la soluția finală.

Cuvinte cheie: pledoarie; elocvență; discurs juridic; oratori celebri.