Rezumat: Reprezentând un important act normativ modern, Codul român de procedură penală din 1968 prevede principiul prezumției de nevinovăție în capitolul consacrat probelor în cauze penale. Se atestă că acest principiu este încălcat atunci când se deplasează sarcina probei de la acuzare la apărare. Articolul 23 alineatul 8 din Constituția română stipulează că "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată". Prin aceeași formulare, articolul 5² Codul român de procedură penală este aplicabil oricărei tip de procedură, indiferent de rezultatul urmăririi penale, și nu numai în cazul examinării temeiniciei acuzării. Dreptul de a fi prezumat nevinovat în temeiul articolului 5 se aplică numai în ceea ce privește infracțiunea specifică de săvârșirea căreia învinuitul este "acuzat". Din momentul în care s-a dovedit că acesta a comis infracțiunea, principiul prezumției de nevinovăție este opozabil în ceea ce privește afirmațiile cu privire la personalitatea și comportamentul inculpatului ca parte a procedurii de impunere a sancțiunii, cu excepția cazului în astfel de acuzațiile sunt de natură și în măsura să constituie o nouă acuzare în conformitate cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prezumția de nevinovăție va fi încălcată dacă, fără stabilirea legală a vinovăției unui acuzat și, în special, fără sa fi avut posibilitatea să-și exercite dreptul la apărare, o hotărâre judecătorească privind reflectă sentimentul că el este vinovat. Aceasta poate funcționa chiar și în lipsa oricărei constatări formale, prin unele raționamente care sugerează că instanța îl privește pe acuzat ca fiind ca vinovat. Un atac la prezumția de nevinovăție poate fi generat nu numai de un judecător sau tribunal, ci și de către alte autorități publice.

Cuvinte cheie: procedură penală, prezumția de nevinovăție, Convenția Europeană a Drepturilor Omului