Rezumat: Instituția infracțiunii continuate s-a aflat în preocuparea constantă a legiuitorul nostru penal, fiind reglementată și în fostul Cod penal (Legea 15/1968) și în actuala lege penală generală (Legea nr. 286/2009), dar potrivit unor viziuni normative care, cel puţin inițial, au fost parțial diferite. Pornind de la definiția legală originară a infracţiunii continuate, conform Codului penal actual (definiţie cuprinsă în art. 35 alin. 1 și care, formal, nu a fost încă modificată, deşi este afectată parţial de o decizie de constatare a neconstituţionalităţii sale), trecând prin o serie de norme explicative / interpretative ulterioare (inserate în legea de punere în aplicare a Codului penal), dar şi prin jurisprudența obligatorie a Curţii Constituţionale, precum şi printr-un îndelung (şi deocamdată ratat) proces normativ de modificare a textului art. 35 alin. 1 C. pen., reglementarea acesteia tinde a descrie un cerc (vicios?) – ca de altfel numeroase alte direcții pe care legiuitorul noului Cod penal a încercat să le acrediteze în dreptul pozitiv. Materialul de față urmărește (în continuare) pașii acestei deveniri (și redeveniri ... tentate) a infracțiunii continuate în dreptul penal român contemporan.

Cuvinte-cheie: infracțiune continuată [art. 35 alin. (1) C. pen.]; unitate de subiect pasiv (împotriva aceluiași subiect pasiv); decizia C.C.R. nr. 368/2017; art. 238 din Legea nr. 187/2012; decizia C.C.R. nr. 650/2018; decizia C.C.R. nr. 466/2019; proiect legislativ de modificare a Codului penal (2017-2019) cu indicativul L.238/2018 (Senat), respectiv PL-x nr. 406/2018 (Camera Deputaţilor).