Rezumat: Art. 39 al  Ordonanţei de urgenţă a Guvernului  nr. 97/14 iulie 2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi  actele de identitate ale cetăţenilor români prevede că patronul hotelului sau directorul acestuia este obligat să înscrie călătorii, la sosire, în Cartea de Imobil. Potrivit articolelor 36, 37 şi 38 ale ordonanţei, Cartea de imobil este o evidenţă a tuturor oamenilor care şi-au stabilit în respectiva clădire domiciliul sau reşedinţa. Înseamnă, oare, că înregistrarea turistului în Cartea de imobil echivalează cu dobândirea de către acesta a reşedinţei sau a domiciliului la respective adresă? Nu, deoarece Art. 31 paragraful al doilea interzice turiştilor dobândirea reşedinţei obişnuite (definită de Art. 30 drept adresa unde o persoană locuieşte temporar pe o perioadă mai mare de 15 zile) la adresa locului de cazare. De asemenea,  presupunând că înregistrarea turistului echivalează cu dobândirea domiciliului, am ajunge la situaţia absurdă în care dacă un turist petrece o singură noapte la un hotel, el va dobândi acolo o locuinţă permanentă (numită “domiciliu”, în dreptul românesc). Absurditatea acestei situaţii este sporită de faptul că însăşi ordonanţa în discuţie interzice statutul de reşedinţă adresei de cazare a turistului. Cum ar putea atunci să considere acea adresă drept locuinţa statornică? În opinia noastră, înregistrarea turistului în Cartea de imobil este justificată de simplul fapt al locuirii lui acolo pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Acesta este un alt temei legal care nu se regăseşte nici în art. 57 alin.4 şi nici în Art. 38 alinh.1 ale ordonanţei.      

 Cuvinte cheie: înregistrarea turistului, cartea de imobil a locului de cazare, temei juridic, reşedinţa românească, domiciliul românesc, locuire